vineri, 1 decembrie 2006

Casino Royale (2006)

Shaken and Stirred: Royale without Cheese - Casino Royale Bond s-a întors. Cu totul altfel decît îl ştiaţi. Dar aşa cum a apărut el prezentat de Ian Fleming în romanele originale. S-a iscat o mega-controversă a alegerii actorului, pentru o miză la fel de mare ca dominaţia globală a super-adversarilor lui 007, aceea de relansare a francizei, la fel ca la Batman şi Superman. Dar Bond are la activ 20 de filme şi cinci încarnări diferite, de la Sean Connery la Pierce Brosnan. Este cea mai longevivă şi de succes franciză cinematografică, punct. Dar între timp au apărut o tonă de variante updatate, de la XxX la Jason Bourne şi versiunea parodică Austin Powers. Casino Royale e singura carte de Fleming care n-a fost ecranizată până acum, totodată prima scrisă şi considerată unanim drept cel mai bun roman 007. Atenţie, a fost totodată prima adaptare, dar făcută pentru TV în 1954 şi din nou în 1967 dar în variantă parodică, un Casino Royale cu doi James Bonzi şi Orson Welles în rolul lui Le Chiffre. Bond în roman e extrem de dur, întunecat, cinic, o adevărată maşină de ucis. Iar misiunea lui Daniel Craig este extrem de dificilă, aceea de a obişnui o lume întreagă cu o nouă imagine, un Bond cu ochi albaştri şi reci, privire nemiloasă, mai dur decât oricare din precursorii lui. Filmul începe inedit, în alb-negru, pentru a afla cum şi-a câştigat Bond dublul 0, licenţa de a ucide. Odată cu împuşcătura trademark ne mutăm în culori explozive. Pe generic nu apar obişnuitele forme de femei fatale, ci chestii stilizate, mai sixties şi trei D şi doar Bond e omniprezent. Piesa lui Chris Cornell, "You Know My Name" e epică şi virilă, Cornell (Soundgarden, Audioslave) fiind una din puţinele voci masculine care au apărut în serie (de la Matt Munro la A-ha). Regizorul Martin Campbell a mai relansat odată franciza cu GoldenEye (1995), acum ştacheta e mai ridicată. E cel mai bine filmat Bond de până acum, d.o.p. e Phil Meheux, colaborator frecvent al lui Campbell, care a lucrat şi la GoldenEye. Compozitorul David Arnold, e ataşat francizei de patru filme încoace, iar scenograful Peter Lamont lucrează în echipa Bond încă din 1964. Castingul e excelent (minus Giancarlo Giannini, care face figuraţie), Bond girl a devenit Femeie şi Eva Green (Dreamers, Kingdom of Heaven), se achită cu brio de un rol dificil, Vesper Lynd, cu debutul într-o scenă în tren, cu referinţe la Nord prin nord vest. Danezilor le-a venit rândul să dea seria lor de badguys, Mads Mikkelsen e sinistru în pielea lui Le Chiffre şi Jesper Christensen (Mr. White) e elegant, rece şi calculat. Casino Royale ne plimbă din Bahamas (reper Thunderball), în Muntenegru (filmat în Karlovy Vary şi Praga) şi Veneţia (din Moonraker şi finalul la From Russia with Love). Nu avem de-a face cu gadgeturile obişnuite, Aston Martin are un rol dublu în intrigă (noul model şi cel din Goldfinger) şi jocului de Baccarat / Chemin de Fer din roman i-a fost substituit sistemul de poker Hold'em Texas. Dar ideea este că aveam de-a face cu formarea unui personaj, mai bine zis anihilarea totală a unei fiinţe umane. Bond begins acolo unde se termină filmul, odată cu tema muzicală familiară care e absentă total până atunci, şi odată cu replica legendară, "the name is Bond, James Bond". Bun venit din nou 007. James Bond will return! 4 stele din 5, 8 din 10 ! Alin Ludu Dumbravă Şapte Seri, decembrie 2006

joi, 30 noiembrie 2006

The Departed -cronica

Departe(d)

Aud că s-a întors Scorsese, de ce a fost plecat undeva? Aşa se pare, cel puţin referitor la filmele preferate de fanii lui: Mean Streets, Taxi Driver, Raging Bull, Good Fellas, Casino. Da.


În 2006, Scorsese revine la genul său predilect, o întoarcere la formă şi pe străzile crimei (I mean Mean Streets)! Cu al doilea remake din filmografie (după Cape Fear din 1991), The Departed, adaptarea apreciatului thriller hongkong-ez Infernal Affairs de Andy Lau (prima parte a trilogiei). S-a mai zis că omul dă înapoi ce au luat Asian New Wave de la el, de la John Woo, până la Park Chan Wook şi Kim Ji-Woon. Dar cei care
n-au văzut Afaceri interne (cu un scurt periplu pe ecranele noastre), nu au de ce a se teme. Scenaristul William Monahan (Kingdom of Heaven), a mutat acţiunea în Boston (filmat în New York!), unde se devorează între ele cîrtiţe şi şobolani, trădători şi infiltraţi, în poliţie, cât şi în mafia irlandeză locală. Este al treilea film al lui Scorsese cu Leonardo DiCaprio (după Gangs of New York şi The Aviator), care s-a maturizat şi a absolvit şcoala Scorsese (cu tot cu diploma în cinefilie şi un proiect de viitor despre Theodore Roosevelt).

Tema dublului este miza jocului în Departed, iar Matt Damon este oponentul lui Leo. Temele filmului m-au dus cu gândul la ce ar fi făcut Brian De Palma cu acest subiect cu care e foarte familiar. Aş fi vrut să fiu hiper-entuziast, dar mă încăpăţânez să vreau mai mult de la Scorsese, stilul de filmare e diferit aici, cadre scurte, montate rapid în defavoarea planurilor lungi, atmosferice, cu toate că finalul din film e întunecat şi nihilist, iar cinismul lui Scorsese e la apogeu.



Dacă Black Dahlia e un film despre corbi (necrofagi), şobolanii lui Scorsese sunt mai răi, pentru că se hrănesc cu orice, distrug dar şi părăsesc corabia. În epoca actuală politică, aş zice că vrea să spună ceva despre America, paradisul pierdut al unei generaţii romantice. Cât despre titlu, el zice mult prea multe, "dearly departed", pe limba lui James Joyce (şi a ultimului film al lui John Huston, The Dead). Doar sunt irlandezi şi beau Guinness şi Jameson. Act accordingly !

Oy! Acuma, dacă asta va fi intrarea lui Marty la Oscar (unde iar se bate cu Clint şi mega-filmul său de război Flags of Our Fathers), problematic. Dar va fi cel mai mare succes comercial din cariera lui, şi asta în primul rând datorită cast-ului. Mr. Devil himself, Jack Nicholson, joacă pentru prima oară într-un film de Scorsese, rol care îi va aduce cu siguranţă a enşpea nominalizare la Oscar (i was wrong here!).

Mark Wahlberg, Alec Baldwin, Ray Winstone, Martin Sheen şi Vera Farmiga, invenţia feminină din poveste a lui Monahan, contribuie la povestea dramatică, epică şi violentă care putea fi tradusă mai util decât titlul de inspiraţie Animal Planet Cârtiţa (El Topo, anyone?), ceva mai comercial, gen Trădare şi moarte la Boston. Care e şi un sinopsis succint al filmului.

Ca de obicei soundtrack-ul are pe el prietenii lui Marty, prieteni vechi, The Rolling Stones (despre care Scorsese face acum un documentar), cu Gimme Shelter şi Let it Loose, şi noi, Roger Waters, a cărui piesă, Comfortably Numb e cântată tot de prieteni vechi, Van Morrison şi The Band (de pe The Wall live in Berlin). Piesa lui Waters e cel mai aproape de ceea ce se întîmplă în film, "When I was a child I caught a fleeting glimpse / Out of the corner of my eye. / I turned to look but it was gone / I cannot put my finger on it now. / The child is grown, the dream is gone /I have become comfortably numb." - Mai e mult până departe? / - Nu, am ajuns.

Alin Ludu Dumbravă

Şapte Seri, noiembrie 2006

vineri, 24 noiembrie 2006

Volver (2006) cronica

Re: volver

Şapte Seri, noiembrie 2006

Volver înseamnă a-ţi aminti. Aşa că îmi amintesc şi eu de filmele lui Almodóvar, care nu-mi plac, dar pe care însă le-am văzut aproape pe toate. Mi se pare prea răsfăţat, colorat, voit excentric, supraestimat. Mie, din spaniolii actuali îmi place de la Iglesia (Almodóvar şi compania lui, El Deseo S.A. i-a produs primul film, Accion Mutante). Dar mi-a plăcut muzica lui Morricone şi Victoria Abril (care era hiper sexy) în Atame! (Leagă-mă, dezleagă-mă!). Mi-a plăcut anteriorul Almodóvar, La mala educacion, pentru că era îmbârligat şi construit ca un puzzle Hitchcock vs. Brian De Palma (yep). Şi apropo de De Palma, aşa l-am văzut şi pe Pedro, cu părul vâlvoi, venit
să-l sprijine pe prietenul său Banderas la Cannes, la premiera la Femme fatale. Cu freza în competiţie cu David Lynch, cu care în mod paradoxal, filmele lui seamănă. Scena audiţiei din Mulholland Drive şi pasiunea feminină din film, very Almodóvar. Cât despre freză, oricum Tim Burton şi Crispin Glover pun la zid toţi transexualii şi travestiţii lui Pedro, oricât de cu părul în flăcări ar fi. Ok.

Mi-au mai plăcut turnurile gemene madrilene din Carne Tremula, dar plot-ul de noir melo cu elemente de Boxing Helena, pardon Mar adentro, nu m-a impresionat. Iar Francesca Neri mi-a plăcut mai mult pe post de Allegra, soţia lui commendatore Pazzi din episodul florentin din Hannibal.

Acum să mă întorc la Volver. L-am ratat la Cannes în festival, dar am plătit 8 euro ca să-l văd la cinema, într-un spectacol obişnuit, deci cam trei bilete aici... I s-a dat premiu de interpretare de ansamblu feminin, plus scenariu, decizii inepte ale juriului condus de Wong Kar Wai, pentru că pentru Almodóvar scenariul e doar o schemă. El improvizează pe platou, adaptează scenariul la cerinţele filmării.

Volver e o întoarcere la comedie, una amăruie, cu violenţa de rigoare, cu multă culoare, caldă, roşu cald, fierbinte. Un sos de paste minunat. Melo. Muzical. Almodóvar iubeşte femeile, le închină cânturi, poeme, o iubeşte şi pe mama sa, omniprezentă în filmele sale, care şi aici e ritmul poveştii. Poveste despre patru femei, mamă, fiice, nepoată, trei generaţii. Carmen Maura revine, ea fiind actriţa prezentă în toate filmele timpurii ale regizorului. Iar Penelope Cruz, la al treilea film cu Almodóvar, e mai minunată ca oricând şi mai Femeie, pe linia estetică clasică neo-realistă a femeii frumoase, dar puternice, cu personalitate: Sophia Loren, Anna Magnani, Silvana Mangano. Nu ştie Tom Cruise ce-a pierdut...



Nu e nici o îndoială că acest film e mai special decât altele şi se simte pasiunea lui Almodóvar, exuberanţa, sinceritatea. Este şi intrarea Spaniei la Oscar şi deşi ţin cu Mexicul (El Laberinto del Fauno / Labirintul faunului al lui Guillermo Del Toro), Volver ar trebui să fie un Oscar măcar pentru Penelope Cruz, roşu ca macii sălbatici în bătaia vântului şăgalnic. Dar să nu devenim prea poetici, back to Almeria şi spaghetti, nu cele gătite de Penelope echipei de filmare, ci de Sergio Leone oamenilor lui cu revolvere.

duminică, 15 octombrie 2006

A fost sau n-a fost (2006)

A fost şi va fi - A fost sau n-a fost?

Şapte Seri, octombrie 2006



A fost sau n-a fost. E pe ecrane acum. Du-te să-l vezi. Sau te păstrezi pentru Lacrimi de iubire, filmul?

Tocmai a luat premiul cel mare şi cel de scenariu la festivalul de la Copenhaga. Al enşpelea premiu pentru Corneliu Porumboiu, care şi-a finanţat filmul independent, cu sprijinul unor firme locale şi al Cinefondation. Odiseea a pornit la Cannes, unde a luat Camera d'Or, cea mai mare distincţie pe care a primit-o aici vreun film românesc până acum.

Deci, a fost sau n-a fost? Ce să fie, ce să fie? Revoluţie la Vaslui, dom'le. Cui îi mai pasă după atâţia ani? Celor trei crai din film, Jderescu (Teodor Corban), patron de televiziune locală, care trebuie să-şi facă emisiunea, Pişcoci (Mircea Andreescu de la Braşov, nevăzut în filme, decât pe la Daneliuc, poate de-acum înainte), pensionar care face pe Moş Crăciun şi Mănescu, profesorul de istorie alcoolic (Ion Sapdaru, actorul lui Porumboiu din scurtmetrajele anterioare, Pe aripile vinului şi Călătorie la oraş, plus un rol mic, dar excelent, în Hîrtia va fi albastră, celălalt regal al sezonului 2006). Un fel de tripletă The good, the bad and the ugly, sau, dacă vreţi, Take, Ianke şi Cadâr, într-un duel verbal spumos, irezistibil, dulce-amar, secondată de chinezul Chen, patron de magazin local cu înţelepciune şi răbdare budistă. Plus un cameraman cu şapcă care nu vrea trepied şi face şarful în direct pe peliculă şi o fanfară care o dă pe latino. Şi pocnitori care pocnesc în holurile blocurilor întunecate şi mohorâte.

Nu e o comedie, ci un film foarte trist, care se petrece dintr-o bucată, în ajun de Crăciun. Cu o şarjă la marota talk-show-urilor despre revoluţie, care ne-au măcinat nervii ani de zile. Dar se râde non-stop, datorită actorilor care dau un adevărat recital şi atmosfera aminteşte de filmele ceheşti de pe vremuri (cum ar fi Balul pompierilor). Şi filmul translează, s-a râs peste tot unde s-a văzut, se pricep personajele şi dramele lor mărunte, minimaliste, de oameni obişnuiţi.

Anomalia, e nominalizat la Hollywood World Awards, are şi distribuitor american, dar nu-l trimite ţara la Oscar. De, n-a fost să fie. Cum zicea Heraclit, nu putem să ne scăldăm în apa aceluiaşi râu a doua oară. Ba da, Corneliu, putem. Adică putem să vedem filmul a doua oară. Şi se poate şi a treia oară. Români, treceţi Prutul, Carpaţii, strada pe la semafor, şi hop la cinema cu voi! În această ţară care face Margo-uri, Azucene şi femei ale visurilor, adică coşmaruri, nu filme, iată a apărut un caz şi nu e izolat, face parte dintr-o epidemie. Care sperăm să erupă odată ca lumea, ca Vezuviul şi nu ca vulcanii noroioşi! A fost şi va fi. Urmăriţi spaţiul.

joi, 15 iunie 2006

X-Men 3/ X-3/X-Men: The Last Stand (2006)

X-3 (x 3) - X-Men 3

Lumea se poate împărţi în două, cei cărora le pasă de X-Men şi cei cărora nu. Nu ai ce să le faci, nici unora nici altora. Pentru că X-Men: The Last Stand nu cred că o să fie chiar ultimul stand, cine o să stea în sală până la capăt (dacă nu o să întrerupă genericul) o să vadă de ce.

X-Men e singura franciză care nu şi-a schimbat distribuţia în trei episoade pe parcurs a şase ani. Hugh Jackman e Wolverine, Ian McKellen - Magneto, Halle Berry - Storm, Patrick Stewart - profesorul Xavier, Shawn Ashmore -Iceman, James Marsden - Cyclops, Anna Paquin - Rogue, Rebecca Romijn (fostă Stamos) e Mystique. Lor li se alătură Vinnie Jones (Juggernaut), Kelsey Grammer (Beast), Ben Foster (Angel), Daniel Cudmore (Colossus) şi Famke Janssen (dr. Jean Grey) se întoarce ca Dark Phoenix.

Se sacrifică personaje importante şi mult mai multe decât în primele două filme, se începe cu nu unul, ci două flashbackuri, apoi o simulare. Plotul avansează, dar exact ca în banda desenată, personajele care mor se reîntorc, situaţiile se repetă şi se repetă şi se repetă. Ceea ce funcţionează la seriale, dar la filme-franciză care costă 200 de milioane de dolari e riscant.

Ce am învăţat din trei X-Men? Că există mutanţi buni (gaşca lui Xavier) şi mutanţi răi (gaşca lui Magneto), că asupra lor acţionează politicieni buni (Josepeh Sommers, preşedintele din trei) şi politicieni răi (Bruce Davidson, senatorul din Unu), generali malefici (Brian Cox în Doi). Oamenii sunt Ceilalţi (în speţă figuranţi, masă amorfă), mutanţii sunt Noi, şi chiar noi am vrea să fim, să putem face lucruri extraordinare pe care, datorită unor efecte speciale cu adevărat fantastice, le-am văzut că le fac. X-Men este cea mai lungă bandă desenată din istorie. Material de întregi seriale, cu o tonă de personaje şi potenţial uriaş. Primele două filme le-a regizat Bryan Singer, acum a venit Brett Ratner, diferenţa între ei nu se vede, chiar nu se vede, deşi cu toţii ne-am speriat că regizorul seriei Rush Hour şi al dudelor The Red Dragon şi After the Sunset va imploda franciza. Studiourile au anunţat că vor să încheie bucla pentru moment, să facă o trilogie. Dar au lăsat poarta deschisă mutanţior şi mutaţiilor. Obişnuinţa e formată deja, odată la trei ani un X-Men, primul în 2000, apoi din trei în trei, 2003, 2006, la ce să ne aşteptăm în 2009, deja Magneto şi Wolverine au filmele lor proprii care sunt pe drum...
2 din 5 / 4 din 10
Alin Ludu Dumbravă
Şapte Seri, iunie 2006